Liman, ultimul concurs la pitici

Cursa de la Liman Bike Race 2012 pentru copii sub zece ani este extrem de scurtă, nu ştiu dacă are 1 km. O cursă inconfortabilă pentru Vlad care se simte bine între 10 şi 50 km, dar necesară pentru a trage anumite învăţăminte.

Vlad, precum ştii, a ieşit pe 3. Putea ieşi mai bine dar a pedalat… cel puţin delicat, ca să mă exprim aşa.

Dar… hai să începem de undeva…

Narcis Roşu ne aşteptam să câştige! I-am urmărit evoluţia începând cu Geiger 2010, Corvin Marathon, Banat MTB Maraton, am înţeles şi apreciat într-un mod deosebit felul în care tatăl său se ocupă de el, ciclistic vorbind, desigur. Timpul scos de copil la Banat MTB Maraton unde a ieşit pe 4 parcă la individual, era inferior primilor clasaţi de la Family, ceea ce însemna că înscris la acea categorie ar fi caştigat, aşa că nu-s multe de spus aici.

Următorul copil bun în viziunea noastră era Adam Suma, tare bine plasat şi el la Banat Maraton, însă acesta n-a venit la Liman. Urma Alex Lupşa, puternic specialist în curse scurte, câştigător la Cupa Cetăţilor nu mai departe de toamna anului trecut. No, lume bună, ce să zici.

Ştii că sunt cinstit! Dacă te-aş minţi n-ar mai avea rost să scriu pe blog, deci… am sperat la locul 2!

Bun…

Am ajuns la Valea lui Liman, am tras o tură sau două de recunoaştere. Facem planul de concurs, importantă era cadenţa, mai ales la întoarcerea pe offroad.

Vlad vrea să mă duc pe offroad să fac poze de acolo, ceea ce şi fac. Nici n-ajung bine că-i văd venind. Când mă uit la Vlad cum pedalează am o tresărire… „băi, ăsta se crede la maraton, nu la cursă de viteză”.

Venea pedalând agale în urma câtorva copii ca şi cum ar fi urmat o urcare de 20 de km şi na, las’ că uite-acuma-i face el, numa’ că mai încolo, când îşi face timp.

Remarc cadenţa lui Narcis (90 rpm, dacă nu mai bine!!!) şi-mi dau seama că nu-l mai depăşeşte nimeni.

Strig la Vlad să pedaleze! Vlad, ca la ture… Noi ne-am însuşit un principiu din viaţa muntelui:

„Ca să ajungi departe porneşte încet”, numa’ că „departele” de aici era tare-tare aproape… 🙂

După ce strig la el parcă se trezeşte din somnic şi încearcă să cadenţeze, dar de unde să poată… Era pe foaia mare, pinionul mic şi făcea eforturi să pedaleze de parcă era pe cursieră. Copleşit evident de emoţii, nu-i trecea prin cap să schimbe pe pinioane mai mari. În acel moment încă speram la doi.

Alin Roşu se întoarce să supravegheze restul de copii, din ce în ce mai mici, eu îmi iau bicla să văd isprava lui Vlad. Mama Vladului îmi face semn din depărtare de 3. Aha! Deci s-a trezit până la urmă, dar nu de tot!

Ajung! E mulţumit că e pe podium, dar e frustrat. Are şi explicaţie (întotdeauna are!): s-a încurcat în copilaşii cei mici cu triciclete şi a trebuit să pună frână.

„Da, mă, bine!”, zic, „da’ foaia mare, pinionu mic pe offroad? tot din cauza ălor micii? „, întreb zâmbind… Ştie că nu mă duce şi ştie că a pierdut tehnic, pe mâna lui… n-a schimbat bine.

„Credeam că-i ajung…”, îmi zice cu jumătate de gură.

Atât! Din clipa aceea am fost fericit! Am ştiut că, în exact acea clipă, a priceput ce-a fost greşit şi că va ţine minte o mare parte din viaţa lui. Ştii, au americanii o zicală faină:

„How do you eat an elephant? One bite at a time”

No…Până la urmă şi-a atins scopul (podiumul) şi e mulţumit şi cu locul III.

Aşteptând premierea, ne întâlnim cu Ştefan Hodi, atât de binecunoscutul cicloturist, cu care ne cunoscusem în Ţarcu la Maratonul Gugulanilor. E împreună cu una din fetele Dumnealui de astă dată.

Discutăm mult. Omul ăsta pur şi simplu are o mentalitate de învingător, e un om deosebit. Ne vorbeşte mult despre ciclism, îmi dă sfaturi cu privire la relaţia copil-bicicletă, ce să mai zic… un OM. Mariea, copila mai mare a lui Ştefan e la fel. E volubilă şi tare-tare politicoasă. Îi arată lui Vlad juliturile pe care şi ea le are pe coate şi genunchi. Discutăm despre felul în care adrenalina face copiii să simtă că pot mai mult, dar şi despre cât de periculos este acest lucru.

Ce să mai zic? Oameni absolut aparte.

Ne despărţim de familia Hodi şi… surpriză! Ne întâlnim cu Alin Ciulă! A participat la maraton. Unde e Andrei, fiul său? N-a avut chef să vină la Liman aşa că el îşi plimbă fetiţa şi mai ales DA!, DA!, va organiza Maratonul Gugulanilor, ne trece pe listă. 🙂

Merg până la maşină când mă strigă cineva. Altă surpriză. Manu Ignuţa, prieten de acăseni, dimpreună cu bebele lui Horea, cu care ştii că am făcut tură pe Negoiu când avea numai un an.

Iacă-ne împreună iar, toată lumea cu tricouri roşii, se încinge de-un fotbal:

Ne simţim absolut excelent. Poze de la premiere n-am făcut pentru că am fost uşor bulversaţi de o mică încurcătură făcută la clasament, astfel că Vlad n-a fost strigat pentru locul trei. Contestăm, pentru că avem şi filmarea cu sosirea, dar organizatorii n-au nevoie de asta, repară de îndată eroarea, astfel că Vladu se alege cu medalia pentru locul trei şi cu o minge de fotbal cum îşi dorea demult tare.

Se ajunge la premierea elitelor. Pe primul loc la elite e Márton Blazsó, campionul Ungariei la MTB. Ştiu că a fost şi la Maratonul Făgetului la Cluj şi a lăsat în urmă nu doar o dâră de praf din roţi ci şi o impresie bună ca om. E la fel aici, oarecum modest, oarecum încurcat, vizibil fericit pentru locul câştigat. Cică i-a plăcut la Liman.

Bun. Aşa a fost şi aşa s-a terminat cu cursele scurte pentru Dom’ Vladu. La Liman nu vom mai reveni curând pentru că ne vom orienta spre trasee tehnice de MTB, dar atât cât a fost a fost minunat.

Ajunşi acasă, ne uităm să vedem ce-a fost la Târgu Mureş. Găsim repede descrierea pe blogul lui Laurenţiu Vezentan şi ne-apucă un regret cumplit că s-au suprapus concursurile…

10-13  km frate! Copiii singuri, nu family! Adică să facă ei greşelile lor, să urce ei, să coboare ei, să gândească, fără să le suflăm noi în ureche „fă asta, fă aia, pune frână, schimbă…”. Fain!

No! Dacă-ţi plac acăsenii, stai pe-aproape, de-abia acum începem. Turele! Că doar te-ai prins că noi folosim concursurile doar ca teste de verificare şi feedback, nu?

Pozopovestea e, ca de obicei, pe pagina noastră de pe Picasa.

Pupici,

Acăsenii.