Parâng 2009…

Săptămâna trecută Domnu’ Vlad a fost bolnav. A purtat pe mânuţă o branulă şi a luat injecţii de două ori pe zi. Asta tot datorită lu’ Je care i-a luat o îngheţată de patru cupe. Bine, nu asta a fost problema ci viteza cu care Dumnealui a mâncat-o.

Mă gândesc să merg în Parâng, aşa că-l sun pe tata să vină să mă ducă la Obârşia Lotrului. Ajungem la Obarşie într-un final., destul de naşpa pentru că Transalpina se asfaltează şi e tot un şantier. De la Obârşie mai mergem 1 km către Petroşani şi cobor.

O iau încetuţ spre stânga către Câlcescu.

Urcarea spre Câlcescu e una din cele mai frumoase lucruri pe care le poţi face în viaţa ta. Drumul trece peste ape învolburate, prin pădure, prin poieni, printre jnepeni, prin stâncărie, un relief variat şi absolut superb. O iau încet prin pădure printre brazi căzuţi. La un moment dat, copacii încep să se rărească şi dau de gol. Tot atunci, marginile căldării îţi apar brutal înaintea ochilor, e… pur şi simplu ceva de nedescris.

Ploaia vine serios. Ajung în creastă până la urmă dar mă bucur exact un minut pentru că se porneşte un vânt turbat. În acelaşi timp, abia apuc să văd puţin din creasta către Mohor că mă învăluie ceaţa. Îmi zic că dacă am în dreapta mereu o căldare şi nu mai am pe ce urca în jur e ok. Fac aşa, urc câteva vârfuri pietroase. Ceaţa nu mă lasă să văd nimic, plouă şi eu rătăcesc la plezneală în ceaţă pe creasta Parângului.

Întind cortu repede, timp în care mi se udă toate. Dau cu ele în cort şi intru şi eu… Doamne ce bine e…

La cinci deschid ochii. Lumină. Din căldarea nordică se ridica o dâră extrem de subţire de abur. Îmi zic să urc cei 20 de metri până la marginea căldării să-i văd lacurile. Până s-ajung acolo, vântul se înteţeşte puţin, firicelul de abur devine tot mai gros. N-ajung pe marginea căldării că se pune un vânt de să mă ia de pe picioare. Mă întorc la cort. Vântul se-apucă să bată nebuneşte. Mă bag în sacu’ de dormit şi încerc să dorm. Ce să dorm măi frate, că se pune vânt de îndoaie beţele de la cort. Filmez ultimele zvâcniri ale dezastrului. La fel de brusc cum a început, încetează… e 6.30 cred. Strâng totul şi sunt fericit că se zăreşte ceva vag prin pâclă, ceva ce semăna foarte tare cu soarele.

Merg pe ceaţă o vreme. Pornisem pe la 7.00. Ceaţa începe să se ridice uşor. Leşul, Şaua Leşului, Pâcleşa, Şaua Pâcleşei, Gruiul, Şaua Gruiului. Aici întâlnesc traseul ce urcă din Roşiile aşa că urmează Parângul Mare.

M-apuc să-l urc. Aproape de vârf nu mai rezist şi mă opresc. Beau apă, o juma’ de litru că mi-e gura uscată tare, scot rucsacul. Stau 10 minute şi mă ridic. Mai urc exact 5 paşi şi ies în platoul de pe vârf. Eram la un minut de Parângul Mare.

Pozez vârful şi m-apuc de coborât că era vânt pe vârf de-nnebuneai. Îmi fac planul să urc cu Domnu’ Vlad de la Groapa Seacă, să dormim noi doi la Refugiul Agăţat care este de un pitoresc aparte, aşa albastru cum stă el pe stânca aia şi apoi să străbatem căldarea.

Tac şi merg.

Mai jos întâlnesc doi tipi. Unul din ei e neprietenos, asta probabil pentru că e tare obosit, se vede că e roşu la faţă tare de la urcuş, celălalt urcă mai uşor parcă şi dă şi ziua bună. Până pe Cârja admir căldările. Venind de pe Parâng, pe Cârja „te trezeşti” pur şi simplu, aproape nu-ţi dai seama când ai ajuns. Vezi stâlpul de vârf şi-ţi spui „ce naiba, am ajuns deja?”. Îţi dai seama că da doar când vezi refugiul parcă aruncat într-un cotlon de stâncă.

Urmează o coborâre demenţială. Pe panta abruptă e plin de lume. Îmi atrag atenţia două nemţoici cu nişte rucsaci cum n-am mai văzut niciodată la o femeie. Prima, o blondă stracojie de efort abia mă saluta. Bine… ea vrea, da nu iese aerul. De rucsac îî atârnă două căni, una de vro juma’ de litru, una de vro 400 ml, două sticle de-un chil jumate şi încă alte lucruri ciudate. Îmi zic că dacă bate vântu’ o să sune ca blidaru lu bunica din copilărie.

Mă întâlnesc şi cu jumătăţile nemţoicilor. Unu’ nu mai poate şi stă pe-o stâncă, celălalt abia face un pas. Ne hello-uim, îi spun că mai are 10 minute. Îmi zice: „ten minutes for anybody means twenty for me…” şi râdem.

Cobor şi par odihnit, astfel că toţi care urcă se uită admirativ la mine… Râd în sinea mea ca un cal: „vai mie, dacă mă vedeaţi voi acum câteva ceasuri pe Parangu’ Mare…”. Tac mâlc însă, fir-ar, mă dau mare, nu mă mai vindec odată de meteahna asta…

Ajung la refugiul Cârja. Mai jos întâlnesc trei băieţi, probabil studenţi. Vor să ajungă la refugiu să facă pauză de masă şi să doarmă vreo două trei ore că-s rupţi de oboseală. Mai jos, pe o stâncă găsesc un tip mai în vârstă, se odihnea de-o ţigară. Mă salută vag şi-i remarc mustaţa albă, pe oală, ungurească. Şi mai jos, un refugiu de ploaie ciobănesc. Iacă şi ciobanu’.

Intrăm în vorbă. Dacă umblu singur, de ce, de unde viu… Mă bag în seamă cu el:

„Da’ câne n-ai?”,

„Ba dă-l în supărare, că ăla trăbă numa la oile cu lapte, aştea n-au.”

„Pă ie, da’ l-antors uoile nu-i bun?”

„Nu-ntorc, aia-s buni mai mul’ pintru jietăţ, cumui ursu’ au lupu’, după cum îi vremea.”

„Aha”, mă dau io pe brazdă.

Îl întreb dacă mă lasă să-l iau în chip. Mă lasă. Plec mulţumit.Pe Parângu Mic mă ajunge unguru’. Cum dracu mă de mere aşa iute? Nu-mi explic cum naiba mere unguru’. Face tot atâţia paşi cât mine da’ mere mai iute. Alonjă mai mare n-are că e mai mic ca mine c-un cap… şi-atunci cum naiba?

Las misteru’ neexplicat şi trec printre cabane. Iau telescaunu’ şi cobor într-o linişte de mormânt. Ajung jos şi plătesc opt lei cinzeci si un leu cinzeci taxa montană.

Pozopovestea aici.