Versiunea revizuită a acestei postări se găsește aici:

https://vladfaur.ro/ro/blog/show/varfurile-romanesti-de-peste-2500-m/

Totul a inceput cu o şa şi un lac de munte din Făgăraşi…

Era prin Septembrie 2009 când ne-am dus la Bâlea cu gândul să vedem, pentru prima dată în viaţa Vladului, un munte cu adevărat mare…

Mi-amintesc că avea 6 anişori, îi lipseau dinţişorii din faţă şi râdea mult…

Am urcat uşor până în Şaua Caprei şi-am prins poteca spre Vânătoarea lui Buteanu. Voiam să-i arăt Făgăraşii în frumuseţea lor, dar n-am avut noroc în acea zi, venise un nor întunecat şi ne-am mulţumit să bem apă din izvorul de la lacul Capra şi să admirăm Monumentul Alpiniştilor.

În anul următor, 2010, am reuşit să urcăm mult în Trascău. Trecuse un an şi-am zis că e timpul să încercăm din nou cu Vânătoarea lui Buteanu, să nu ne dăm bătuţi pe vecie atât de uşor, aşa că am fost pe Buteanu:

O săptămână sau două mai târziu, o pură întâmplare ne-a dus pe Negoiu. Prietenul nostru Manu Ignuţa ne-a invitat în Făgăraşi, voia să sărbătorească, cu prietenii, faptul că băieţelul său Horea împlinise un an. Cum e un munţoman înrăit se gândeşte la Negoiu, aşa că am fost şi-acolo:

Apoi am fost cu Boga, un alt prieten foarte bun al nostru, în Cindrel, unde ne-a plăcut atât de mult că în August 2010 eram pregătiţi de Moldoveanu, pe care ne-am şi dus:

…acuma, aşa cum ştii, dacă vii din Bâlea e greu să ajungi pe Moldoveanu fără să treci peste Viştea Mare:

Pe urmă s-a terminat vara şi a început şcoala. Acuma, în clasa a doua n-ai cum să nu fii iubit de colegi dacă ai fost pe cele mai înalte trei vârfuri din România. Abia apoi ne-a încolţit IDEEA… Adică i-a încolţit! Lui Vlad-Alexandru!

-Bă tati, da’ dacă am merge noi pe TOATE?

-Pe care TOATE, mă? întreb oarecum îngrozit, că pe unele n-am fost nici eu…

…şi din vorbă în vorbă, ajungem la o înţelegere. La 9 ani terminăm toate vârfurile de peste 2500m din România, iar la 10 ani parcurgem integral Creasta Făgăraşilor.

Documentarea a fost făcută la vremea respectivă pornind de la un articol al domnului Ică Giurgiu din România Natura, un loc de unde ne place tare să ne luăm hărţi faine şi actuale. Apoi am comparat cu ce era pe Wikipedia, dar şi cu alte surse (Ilie Fratu, Nae Popescu) şi am rămas cu cele din captura de mai jos:

În anul 2011 Vladu a avut chef mai mult de biclă, dar am găsit vreme să parcurgem împreună creasta Parângului:

Apoi am ajuns în Făgăraşi, pe Lespezi:

…dar şi pe Cornu Călţun:

În 2012 era deadline-ul. Integrala vârfurilor de peste 2500 de metri. Ne-am promis unul altuia, colegilor, domnişoarei învăţătoare, mamei… trebuia să ne ţinem de cuvânt.

Am început cu Retezatul, urcând Peleaga:

…şi în aceeaşi tură am suit şi Păpuşa:

Apoi am fost din nou în Făgăraşi, pe Hârtopu:

…şi pe Dara:

În Bucegi, dintr-o prudenţă legată strict de urşi, mami nu ne lasă să facem văi, aşa că pe platoul Bucegilor am ajuns cu telecabina, o senzaţie foarte faină dealtfel şi necunoscută încă pentru Vlad.

Acolo, ca de obicei, Vlad a fost primul pe Bucura-Dumbravă:

…şi la urmă de tot a rămas Omu:

Sunt treisprezece vârfuri. Ar mai fi două, dar acestea sunt în dispută. Capul Morarului, din Bucegi, încă nu s-a stabilit clar dacă e sau nu privit ca vârf distinct, iar Colţii Pelegii sunt menţionaţi numai într-o carte a lui Ilie Fratu, fără garanţia că a fost măsurat corect. Pe astea n-am fost!

Treisprezece vârfuri şi zeci de kilometri de potecă.

Treisprezece vârfuri, efort, vise, dar mai ales neţărmurită bucurie, de fiecare dată. Şi clipe în doi. Multe clipe în doi. Şi vânt. Şi grindină. Şi ploi. Şi câini. Mulţi câini! Şi capre negre. Şi cabluri. Şi brâne… Marmote… Apoi emoţii! Apoi altele… Apoi iar bucurie. Stai c-am mai zis asta!

Şi multe alte senzaţii pe care nu le pot eu descrie.

A fost un proiect. Un proiect pe termen lung, trei ani, iată. Am învăţat să fim consecvenţi, să ne urmărim visele şi să le facem realitate. Un proiect pe care l-am dus la capăt cu bine şi din care fiecare dintre noi a învăţat mult.

Mai avem proiecte, să ştii! Unele în derulare, altele aşteptându-şi vremea.

Relativ la cititorii noştrii, aceştia au privit lucrurile diferit. Mulţi ne-au iubit pentru ce facem. Alţii au învăţat de la noi cel puţin cam pe unde poţi merge cu un copil de vârsta lui Vlad, pentru că noi n-am forţat niciodată lucrurile. Mulţi au luat track-uri de la noi sau idei de ture.

Inevitabil pe unii i-am enervat. Alţii au considerat că suntem te miri ce grandomani (chiar nu e cazul!!!) sau altele la fel. Cei care socotesc aşa… n-au prins foarte exact esenţa acăsenilor şi poate că, în loc să ne trateze cu un dispreţ nemeritat, mai bine ar face o tură, două cu noi… Suntem siguri că, na, ştiindu-ne personal, aversiunea faţă de noi s-ar topi ca prin farmec. 🙂

Acum:

Le mulţumim tuturor celor care ne-au sprijinit în demersul nostru, celor care au fost alături de noi, celor care au citit aventurile din proiectul 2500+, bloggerilor care au postat descriptiv ture din care să ne inspirăm sau documentăm, trekkerilor care îşi pun track-urile pe www.bikemap.net sau www.wandermap.net, vânzătorilor de la MacDonald’s care ne-au lăsat să ne alegem jucăriile din HappyMeal chiar şi atunci când nu era săptămăna lor.

Le mai mulţumim ciobanilor care au strigat la câini atunci când aceştia băteau pe noi. La cei care nu strigau, nu!

No!

Cu mare drag,

Acăsenii